IMPRESII: Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

Cărțile despre război prezintă, de cele mai multe ori, fapte de vitejie. Învingători sau învinși, eroii sunt înfățișați într-o lumină care creează întotdeauna în jurul lor o aureolă magică.

Din cărțile de istorie lipsește adesea fața nevăzută a poveștii: aceea a necesităților omenești care nu țin de cutezanță sau  dârzenie și care sunt neglijate fiindcă au ghinionul de a se afla la baza piramidei nevoilor umane: știm că dacă acestea nu sunt satisfăcute nu se poate merge mai departe, dar nu avem timp de așa ceva și trimitem gândul într-un plan îndepărtat, căci nu e nimic înălțător și nici măcar interesant în a mătura, a spăla rufe, a face de mâncare…

Sunt lucruri de a căror importanță suntem conștienți, dar pe care nu ținem neapărat să le vedem. Până și războiul își are propriul său back-office (pour les connaisseurs).

Cuvinte bine potrivite

Tot ce știm despre război ne-a fost spus de un „glas de bărbat“. Suntem toți prizonierii reprezentărilor „masculine“ și ai percepției „masculine“ a războiului. Ai cuvintelor „masculine“. În timp ce femeile tac.

Războiul „femeilor“ are culorile și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi și izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur și simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii!), ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător.

Omul se vede atât de limpede de sus –  din cer – și de jos – de pe pământ! În fața lui e tot drumul în sus și cel în jos – de la înger la fiară.

Ce mă ajută? Mă ajută faptul că ne-am obișnuit să trăim împreună. Laolaltă. Suntem oameni care trăiesc în sobornicie. În comun. Totul e la comun – și fericirea, și lacrimile. Ne pricepem să suferim și să povestim despre suferință. Suferința ne justifică viața grea și neașezată. Pentru noi, suferința este o artă. Și trebuie să recunosc că femeile pornesc cu mult curaj pe calea aceasta…

Sunt un istoric al sufletului. Pe de o parte, cercetez omul concret, trăitor al unor vremuri anume și participant la evenimente specifice, pe de alta, trebuie să deslușesc în el omul dintotdeauna. Tremurul veșniciei. Ceea ce există de-a pururi.

Construiesc altare din sentimente… Din dorințele noastre, din dezamăgiri. Din visări. Din ceea ce a fost, dar poate oricând să ne scape printre degete.

Mă interesează nu numai realitatea care ne înconjoară, ci și cea dinăuntrul nostru. Mi se pare interesant nu evenimentul în sine, ci cel din sfera sentimentelor. Sufletul evenimentului, să spunem. Pentru mine, sentimentele sunt o realitate.

Și istoria? Ea trăiește pe stradă. În mulțime. Cred că în fiecare dintre noi e o bucățică de istorie. Într-unul o jumătate de pagină, în altul – două–trei. Împreună scriem cartea vremurilor. Fiecare își strigă propriul adevăr. Coșmarul nuanțelor. Și totul trebuie ascultat și deslușit, trebuie să mă topesc în toate acestea, să devin una cu ele. Și în același timp să nu mă pierd pe mine însămi. Să unesc vorbirea străzii cu literatura. Dificultatea mai constă și în faptul că despre trecut vorbim în limbajul de azi. Cum să transmitem cu ajutorul lui emoțiile acelor timpuri?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s