IMPRESII: O vară ce nu mai apune, de Radu Sergiu Ruba

Deschidem o carte în paginile căreia ni se înfățișează o lume dirijată cu grație de bagheta magică cu care autorul îndreaptă către noi pulberea de aur a amintirilor,  scoase la iveală rând pe rând din cufărul prețios al memoriei sub formă de cuvinte îmbrăcate în haine de sărbătoare.

Ironia fină, presărată în mod elegant pe alocuri, dezvăluie cărturarul distins ce anticipează dorința cititorului de a se desfăta cu mici delicatese care să-i gâdile intelectul.

Cuvinte bine potrivite

Vederea, câtă a fost, mi-am pierdut-o pe la unsprezece ani. Iar dacă paradisul e asimilabil copilăriei înseamnă că, între cei zece și unsprezece ani ai mei, lumina Raiului a fost cea care s-a dus să asfințească undeva, nimeni nu știe unde.

Ne luase mama și ne dusese la Eforie Sud. Aici mi-a incendiat retina și mi s-a cristalizat pentru totdeauna în memorie cel din urmă rest de lume, de spațiu, de cosmos, o linie de aur, găsită cu greu și pierdută îndată, o rază indirectă, deviată, adierea unei răsfrângeri.

Spre iarnă, mă dumirisem: vederea se ascunsese, plecase de tot. În schimb, rămăsese undeva în mine, nu-mi dădeam seama unde, vara aceea în nesfârșită scăpătare, străpunsă uneori de tăișul razei de la marginea mării, ultimul fulger care-mi trecuse pe dinainte, târând cu el întreaga lume. Căci, de atunci încoace, totul a fost închipuire.

De la vârsta de unsprezece ani, așadar de o jumătate de veac, trăiesc într-o lume imaginară… Poate nu tocmai închipuită, dar impusă mie ca alt soi de imagine. Întotdeauna mai mult sau mai puțin diferită de ceea ce văd ochii din jurul meu, dar o lume cu aceeași identitate.

Pentru toți oamenii, copilăria e asimilabilă paradisului. Pentru toți, paradisul e o împărăție a luminii. Pentru mine, copilăria e însăși lumina.

Ce-ar fi dacă o inteligență de sus mi-ar cerceta creierul? Nu mă gândesc la îngeri, ei au alt rost în univers: s-aducă vești care să mute lumea din loc, să ocrotească mutarea, mutându-le oamenilor cărările plănuite.

Ascensiunea lui Syrius pe cer dă semnul revărsării Nilului. Se și credea că de fapt că steaua atrage spre sine apele ce ies astfel din albie și dau să se înalțe. De groaza distanței, nu apucă decât să se reverse. Picătura asta de lumină poate fi cauza belșugului.

  • A venit, dragă, la mine, unul Ruba / îl ştii pe ăsta? E ceva şef pe acolo, pe la ei / la orbi /pe-ntreaga țară / ba chiar și prin Europa / că îi adună cineva pe toți din când în când / lăsându-i ca-ntre ei / să flecărească în voie.
  • Ei bine, / nu știu dacă înaintea ta sau în urma ta, / pe Ruba l-am întâlnit și eu. / M-a-mpins ispita / ce să-i faci / de m-am dus până la așezământul orbilor. / Insul mi se pare că nu e chiar tâmpit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s